Fuedhus de fogu

Un populu

mittitilu a catina

spughiatilu

attuppatici a vucca

è ancora libiru.

 

Livatici u travagghiu

u passaportu

a tavula unnu mancia

u lettu unnu dormi,

è ancora riccu.

 

Un populu

diventa poviru e servu

quannu ci arrubbanu a lingua

addutata di patri:

è persu pi sempri.

 

Diventa poviru e servu

quannu i paroli non figghianu paroli

e si mancianu tra d’iddi.

Mi nn’addugnu ora,

mentri accordu la chitarra du dialettu

ca perdi na corda lu jornu.

 

Mentre arripezzu

a tila camuluta

ca tissiru i nostri avi

cu lana di pecuri siciliani.

 

E sugnu poviru:

haiu i dinari

e non li pozzu spènniri;

i giuelli

e non li pozzu rigalari;

u cantu

nta gaggia

cu l’ali tagghiati.

 

Un poviru

c’addatta nte minni strippi

da matri putativa,

chi u chiama figghiu

pi nciuria.

 

Nuàtri l’avevamu a matri,

nni l’arrubbaru;

aveva i minni a funtana di latti

e ci vìppiru tutti,

ora ci sputanu.

 

Nni ristò a vuci d’idda,

a cadenza,

a nota vascia

du sonu e du lamentu:

chissi non nni ponnu rubari.

 

Non nni ponnu rubari,

ma ristamu poviri

e orfani u stissu.

(Ignazio Buttitta, Lingua e dialettu. Da Io faccio il poeta, 1970)

[Grazie a Pietro, che pazientemente mi spiega sa sua limba, una parola alla volta, aiutandomi a correggere gli errori.]

Tag: , ,

I Commenti sono chiusi